Ce e dragostea?

M-a întrebat o prietenă de-a mea într-o zi, cu ceva luni bune în urmă.  Am stat și m-am gândit, m-am răzgândit, m-am răzvrătit, m-am agitat, m-am supărat și m-am resemnat. Am făcut până și-un sondaj de opinie.
Concluzia a fost inevitabilă: nici acum nu știu să-i spun ce-i dragostea. Nu am găsit cuvântul potrivit ca să descriu sentimentul ăsta. E un lucru mare, pentru că foarte rar sunt pusă în situația în care nu-mi găsesc cuvintele.

Pentru că nu există.

E un circuit bine pus la punct, cu niște neurotransmițători care își fac de cap și te dau peste cap. E un amalgam de senzații și sentimente, care se îmbină și se combină cum știu ele mai bine, ca să te ducă de pe culmile fericirii în hăul disperării. E un întreg arsenal de renunțări, de adaptări, de vociferări, de tăceri. E o pânză mare pe care o pictezi cu înțelegere, cu respect, cu afecțiune, cu tandrețe, cu recunoștință, ce depășește cu mult cu cele mai importante opere de artă ce zac atârnate în muzee. E șirul de zile în care te trezești și zâmbești, după-amiezile în care te enervezi și serile în care adormi calm, alături de cel asupra căruia îți reverși dragostea. E marea de liniște care te înconjoară zilnic, bucuria pe care o simți când te îmbrățișează, siguranță pe care o ai când știi că e acolo, necondiționat. E un munte de gânduri haotice, planuri de viitor, teama de eșec, imposibilitatea de a vedea ziua de mâine fără cel de lângă tine. E fericire în cea mai pură formă.

Dragostea e toate lucrurile astea. Și multe altele pe lângă. De care mă bucur în fiecare moment și care le descopăr zilnic cu entuziasm și curiozitate. Pentru că dragostea se transformă și evoluează. Într-un sentiment de nedescris. Cel mai minunat dintre toate.

Cea mai veche prietenă a mea.

Ești tu.

Ești prietena mea din clasa a patra. Cred c-au trecut vreo 12 ani de atunci. Ai fost prima care a știut despre primul „pupat de-adevăratelea”, primul chiul, prima bere în plus, primul 3 la istorie, prima tragedie amoroasă, prima mare realizare și toate celelalte prime dăți care-au contat.

Am fost prietene chiar și după ce-am ajuns în licee rivale. Am fost prietene chiar și-n lunile și anii ăia când ne-am văzut rar și ne-am vorbit puțin. Am fost și mai prietene după ce-am ajuns în aceeași facultate. Am continuat să fim prietene chiar și după ce-am sesizat c-am crescut și c-am găsit lucruri diferite care ne fac fericite. Am fost prietene pentru că altfel nu s-ar fi putut.

„De ce îți mulțumesc? mare2009
Că ne rupem amândouă picioarele în Liquid. Săptămânal.
Că pot să vorbesc cu tine despre morți și organe.
Că o să mergem în Cuba. Și în Costinești.
Că bem iarna ceai în Cheers și vara alcoale în Palm.
Că mă asculți. Și mă înțelegi. Sau încerci.
Că nu ne certăm decât dacă nu-ți răspund la telefon.
Că nu ești proastă și putem avea conversații normale și interminabile.
Că ai fost jumătatea mea brunetă și fidelă în ultimii 9 ani.
Că exiști aici, aproape.”

Asta ți-am scris-o undeva prin 2010. Locurile s-au mai schimbat, de ieșit în cluburi ne-am mai lăsat, în Costinești am ajuns și ne-am rupt mințile, de morți nu mai vorbim decât rar, când abordăm categoria „foști”, subiectele de conversație o dau uneori în sfera „mult mai serios decât sunt capabilă să procesez”, iar eu nu mai sunt blondă.

Să trăiești mult și frumos, să ajungi să scoți dinți mulți, pe care Zâna Măseluță să-i transforme-n bani cu care să ajungem în Cuba, să mă suni peste vreo 2 ani și să-mi spui să m-apuc de lucrat brațe că am de împins cărucioare când vin în concediu. Până atunci îți doresc zile minunate – tot aici, tot aproape.

Cu toată dragostea mea nevopsită.

PS1: Știu că te bucuri că nu-i poza din tabăra de la Eforie.

PS2: Totuși, dacă mă îmbraci cu buline la tine la nuntă s-ar putea ca evoluția relației noastre să nu fie aia preconizată.